Dragostea față de semeni

„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, iubește şi pe fratele său.” (1 Ioan 4:19-21). 

Cu câțiva ani în urmă, la Seattle, în cadrul Jocurilor Olimpice Speciale, la linia de start s-au aliniat nouă concurenți cu handicap fizic și mental, pentru cursa de 100 de metri. Când focul de armă a dat startul, cu toții au început să învârtă din răsputeri roțile cărucioarelor spre linia de sosire. Un băiat, al cărui cărucior s-a opintit în bordură și s-a răsturnat, a căzut și a început să plângă. Ceilalți i-au auzit plânsul, au încetinit cursa și s-au oprit pentru un moment, apoi s-au întors la traseu și au reluat cursa. O fată cu un grav handicap mental s-a aplecat spre el și l-a sărutat spunându-i: „Așa că e mai bine acum?”. L-au ridicat. Apoi, ținându-se de mâini au pornit cu toții spre linia de sosire. Stadionul întreg era în picioare. Aplauzele și uralele au continuat timp de peste 10 minute. Este oare neapărat nevoie să fim privați de sănătate pentru a ne da seama că oamenii sunt mai importanți decât realizările noastre? Cel mai grav handicap de care suferim este subaprecierea ființei umane, egoismul cu care ne zbatem fiecare să fim învingători, să fim înaintea altora în cursa vieții.

În Noul Testament unul din termenii consacrați pentru a definii dragostea este grecescul agape, care exprimă forma de dragoste care vede ceva nespus de prețios în obiectul său. 95% dintre cazurile unde cuvântul dragoste apare este derivatul acestui termen. În evangheliile sinoptice este interesant că Isus nu folosește niciodată acest termen. Însă ne obișnuiește să descoperim aplicația acestuia în vindecările făcute de El, învățătura dată, în exprimarea suferinței sale interioare față de neascultarea oamenilor, în accepțiunea Sa de a sta la masă cu vameșii și păcătoșii, etc. „A venit Fiul omului, mâncând și bând, și ziceți: „Iată un om mâncăcios și băutor de vin, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor.” (Luca 7:34). Întreaga dramă a răscumpărării concentrată în jurul morții lui Hristos, este dragostea divină în acțiune. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.” (Romani 5:8-9).  

Starea naturală a omului este aceea de a fi dușman a lui Dumnezeu, arătată special prin răstignirea lui Hristos. Schimbarea acestei atitudini poate fi făcută numai în momentul când Dumnezeu este înțeles. Proclamarea dragostei lui Dumnezeu în formă practică de către creștini este esențială. Isus însuși, a întărit și a acceptat cu propria Sa autoritate acest ideal spre care omul trebuie să țintească. „Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă știa că Isus răspunsese bine Saducheilor, a venit la El, şi L-a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Isus i-a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;” și: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” (Marcu 12:28-31). Există o strânsă legătură între a iubi pe Dumnezeu și pe semeni. „Cine zice că este în lumină, și urăște pe fratele său, este încă în întuneric până acum.” (1 Ioan 2:9).  

Aspectul surpriză în a iubi aproapele adus în prim plan de Isus este acela de iubi oponentul chiar și agresiv. „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5:44). Această atitudine presupune un fundament solid și o dovadă de accepțiune a lucrării Duhului Sfânt în inima credinciosului. Ea are ca rezultat ajutarea practică a celor care sunt în nevoi special spirituale, a căror agresivitate este generată de îmbibarea lor într-un mediu infectat cu negativism și ură. Deci o dragoste autentică a unui creștin nu se limitează doar la frații inocenți din biserică ci inclusiv la cei care sunt agresivi, chiar și la dușmanii bisericii. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui.” (1 Petru 2:20-21). 

„Urmați, deci, pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit, și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu.” (Efeseni 5:1-2).  

Top